Bunissima

De cand sunt mica am avut o fobie de serpi. Nu era doar o teama sau o neplacere provocata de vederea vreunei asemenea creaturi, ci o reactie morbida la tot ce tinea de reptile in general si de serpi in special. Uram si cred (nu vreau sa ma concentrez prea tare) ca inca nu imi face placere sa ma gandesc la formele lor de taratoare reci si dezgustatoare. Visam foarte des serpi si de cele mai multe ori ma muscau in vis. Aveam senzatia ca simt piscatura cu adevarat iar cand ma trezeam ma uitam sa vad daca ma muscase vreun purice, un tantar, ceva… Nu era necesar sa ii vad si mi se facea parul maciuca, pentru ca nu cred sa fi vazut unul mai mult de o data. Iar cand ii apareau la televizor, preferam sa nu ma uit sau sa schimb canalul. Nu-i suportam nici macar pe cei facuti din lemn sau din plastic, toate formele serpesti mi se pareau scarboase.
Cu timpul am inceput doar sa-i visez, erau acolo, dar nu ma mai muscau. Uneori la fel de multi ca inainte, dar alteori mai putini. Cu timpul s-au imputinat vizibil si dupa aceea au disparut. Scapasem de cosmarul de a fi urmarita implacabil peste tot de ei. Cred ca deja incepe sa imi revina fobia… daca mai vorbesc mult despre ei, cel putin la plural.

Si astazi am avut o revelatie. Cand eram mici, ne duceau ai nostri la tara. Acolo aveam o casa veche in care nu mai locuia nimeni si pe langa care bunica spunea ca sunt serpi. Intr-o zi am gasit o gaura in gradina si, cu un betigas anemic, am zgandarit-o, am marit-o, am scobit eu acolo cat am scobit pana am vazut un cap iesind din ea. Era bineinteles un cap de sarpe mic si subtire. Cred ca imi aduc aminte si acum ca era de un verde deschis cu niste picatele negre. Cel putin asa mi-l amintesc. Nu crezusem ca perspectiva se putea schimba asa usor. Inainte de a-l vedea, cautam infrigurata gandind ca o sa le vin eu de hac serpilor. In clipa in care l-am vazut, toata determinarea mea s-a transformat intr-o teama de cosmar, mi se facuse o frica din aia seculara ca ma va musca, ca ma va urmari pana in casa, chiar daca voi alerga eu cat ma tineau picioarele. Am inceput sa il imping, sa il intep, sa il apas, sa il inghesui acolo, in pamant, cu obstinare, cu convingere, de parca ar fi fost o chestie de viata si de moarte, gandind, pe masura ce betigasul se faramita si se scurta, ca trebuie sa il inving. Am cautat cu privirea o noua arma de exterminare, o piatra, alt bat, o caramida, dar spre nenorocul meu nu erau prea multe chestii in apropiere iar eu nu imi puteam lua batul de pe sarpe caci m-ar fi inhatat. Dupa confruntarea de tensiune maxima dintre mine si serpisor, cand am vazut ca nu se mai misca si ramasa fara alte resurse de exterminare a proaspatului meu dusman, am fugit repede cat mai aproape de oamenii mari.

Cred ca dumnezeul serpilor are un mod destul de cinic de a se razbuna pe aceia care fac rau supusilor lui. Cred ca, din fericire, li s-au sters niste fisiere, ceva, pe acolo, underground, ca m-au lasat in pace dupa atatia ani.