Archive for Noiembrie, 2010
Sirop de porumb
În București găseam Dr. Pepper cu 3 lei cutia la un minimarket ascuns la parterul unui bloc din Decebal. Făcusem o obsesie pentru băutura asta care creează o dulce dependență care frizeaza obsesia. Urmăream mereu magazinul pentru a fi siguri că nu se vinde tot înainte de a apuca noi să cumpărăm. Mult mai târziu am realizat că plăteam nu pentru că era importat din US, ci pentru că era Dr. Pepper cu zahăr din trestie. De fapt era importat de undeva din Europa, Franța daca îmi amintesc bine.
Aici se găsește peste tot pentru câțiva cenți, oricând și aproape oriunde, chiar cu ediție specială de halloween. Dar tot aici “normal” e siropul de porumb, un înlocuitor pe cât de ciudat, pe atât de puțin palatabil, mai ales când ai crescut cu zahăr adevărat. Dacă pentru dulciuri face treaba suficient, ca orice înlocuitor (a îndulci nu e extrem de dificil), pentru băuturi e mult prea dulce și siropos. Asta se întâmplă aici, pentru că, în linii mari, una dintre plantele cele mai cultivate este porumbul. Și pentru că e prea mult porumb, se găsesc și moduri de a-l folosi. Majoritatea americanilor nici nu stiu ca ei, locuitorii celei mai mari si tari tari din lume, sunt cei pacaliti de industrie sa consume sirop de porumb in timp ce restul lumii foloseste zahar adevarat.
PS retrospective Happy Halloween! And Happy Thanksgiving!
No commentsCălătorie la Canionul Caprock
Am plecat de dimineață, pe la 10, dupa o încercare eșuată de a pleca în seara precedentă.
Dupa câteva ore de condus am trecut prin Austin și apoi prin nenumărate orășele ce mi-au amintit de satele transilvănene, sau un echivalent al acestora, unde ciobanilor le-au luat locul cowboys cu pălăriile lor cu boruri rulate, iar casele săsești au fost inlocuite de arhitectură tipcă Americii centrale, cu puternice influențe mexicane. Activități rurale precum creșterea de vite sau cultivarea bumbacului sunt preponderente în nord, față de sudul mercantil și turistic. Deși orașele sunt la fel de mici ca întindere și populatie ca saturile noastre, nu pot fi considerate ca atare pentru ca au tehnologie, apa curentă și gaz. Diferența dintre sudul si nordul Texasului, din punct de vedere economic și social, e foarte evidentă, cu populație redusă în orășelele deprimate și pustii și clădiri pe alocuri căzute în paragină.
După opt sau nouă ore de condus prin Texas, am ajuns foarte aproape de destinație. Ne hotărâsem să nu consumăm alcool ci să ne bucurăm de întreaga experiență ca niște profesioniști, chiar dacă e o activitate interesantă care merge de minune cu păzitul focului. Argumentele noastre însă deveneau tot mai firave în fața exaltării pe care ne-o aducea în sfârșit realitatea aproape palpabilă a destinației, promițătoare de distracții nenumărate, printre care se numărau și câteva cutii de Bud light, cu condiția sa le cumpărăm întâi.
Am făcut plinul la o stație dintr-un oraș oarecare. La scurt timp după ce am plecat am realizat că nu are rost sa ne mai amăgim, în orașul următor cumpărăm niște bere. Am parcat mândri în fața unui supermarket poleit cu lumini primitoare, ferestre mari cu reclame colorate la snacksuri și băuturi răcoritoare, și rafturi pline, și am intrat cu încredere. Chipsuri, cookies, ciocolata, sucuri, cola, apă, semințe, mâncare de câini, detergent, hârtie igienică, de toate. Nici urmă de licoarea magică. Am purces la magazinul de peste drum, care trebuia sa aibă alcool, după înfățișarea neglijentă care are cu singuranță mai multă chemare la cei care beau alcool decât magazinul arătos dar îndesat numai cu Pringles și apă.
Mai mult în glumă, înainte să căutăm noi, întrebăm:”Nu cumva sunteți vreun oraș din ăla “uscat”, nu?” “Ba da.” Ne-am întors pe călcâie fără să o mai lungim. Următorul oraș nu era cu nimic mai bun. Poate doar cu nivelul înalt de moralitate admirabilă si incredibilul eroism de care cetățenii acestui județ dădeau dovada, dar de obicei prefer să îmi asum propria-mi moralitate. Cât despre eroism, acesta e demodat. Am întrebat și ni s-a spus ca in Silverton e un magazin care vinde alcool.
După 30 de mile parcurse în fugă și o sete pe acum realmente chinuitoare, am ajuns în Silverton, unde era foarte frig, pustiu, întuneric și duhnea a balegă. “Oamenii aștia trăiesc permanent în mirosul asta? Bine măcar ca au alcool.”
==========================================
Parcul de stat Caprock Canyon ne-a întâmpinat pustiu în noaptea caldă de octombrie, cu iarbă înaltă, aurie, ce pava drumul asfaltat. În întunericul nesfârșit a cărui liniște o colora numai lumina farurilor noastre, nu puteam decât să ne imaginăm cum va arăta canionul a doua zi.
Dupa ce am instalat cortul și ne-am cărat toate lucrurile, am făcut focul și ne-am pregătit să mâncăm. Între timp se lăsase frigul și aici. Am înghețat afară o vreme, chiar cu focul care ardea, de dragul berii și al fapului că în cort nu era oricum nimic de făcut. Am mai înghețat apoi o bucată bună de timp pănă când corpurile noastre au produs suficientă căldură pentru a fi reținută de cele 2 pături și sacul de dormit care ne acopereau.
În pofida frigului, noaptea era glorioasă, și când am ieșit pentru a-mi face nevoile, nu m-am putut abține să admir valea îmbăiată în lumina lunii pline, cu toate că dinții imi clănțaneau îndeajuns cât să deranjeze liniștea din jur.
==========================================
A doua zi, m-am îmbrăcat în grabă și am ieșit cu nerăbdare din cort pentru a vedea în sfârșit ceea ce încercasem doar să proiectez mental noaptea trecută. Așteptările mele erau o pală, obscură imagine mentală care nu putea fi egalată de realitatea formelor și bogăția de culori sub cerul nesfârșit, care te făceau să simți că trăiești cu adevărat. Neprevăzut, cărămiziul intens al pământului singur era îndeajuns de inedit încât să nu ne săturăm de admirat.
Ne-am luat angajamentul să facem o plimbare pe drumul special creat pentru a vedea canionul. Totul în jur era interesant și nou, determinându-ne să ne oprim nenumărate ori sa facem fotografii. După prima milă de mers deja am simțit ca petrecusem destul de mult timp încât sa ne întoarcem dar, până la urmă, dezbătând problema pe marginea drumului, am hotărât să nu renunțăm așa usor și să profităm de ocazie pentru a vedea tot ce e de văzut.
Am mers în continuare, și am făcut un popas la un izvor ce picura dintr-o stâncă uriașă acoperită cu ferigi, denumită pe nedrept Moss Cavern. Am băut apa de izvor pentru ca apa noastră se terminase deja, din care o parte se mai și vărsase pe hainele din rucsac pentru ca dopul de la sippy cup nu era bine închis. Am mâncat niște biscuiți cu unt de arahide și ne-am răcorit la umbra stâncilor. Apoi am început să ne cățărăm pe poteca stâncoasă tăiată în muntele abrubt. Am urcat în jur de 1000, 2000 de metri, nu îmi mai amintesc exact care era altitudinea de la care am pornit. Când am ajuns în sfârșit pe vârf am avut impresia că am câștigat dreptul de a stăpâni regatul naturii, pe care l-am cucerit din greu urcând si care ne oferea în schimb o panoramă de neuitat, exacerbată de adrenalină, endomorfine, putere și un sentiment de altitudine — psihică și fizică.
Am ratat la mustață o scenă unică, pe care doar însoțitorul meu a avut norocul sa o vadă: o capră de munte urmărită de un râs. Ne-am înarmat fără întârziere cu ciomege și pietre, pentru că nu voiam să fim și noi ținta râsului, care era probabil furios că-i pusesem prada în gardă atunci când, ca niște orășeni ignoranți ce eram, am mers gălăgios în loc să pășim asemeni lui.
Șase ore mai târziu am ajuns înapoi la cort, abia mergând cu încălțările care mă strângeau de la atâta mers (ar fi trebuit să îmi tai unghiile de la picioare).
Am privit cum soarele apunea, derulând mental întreaga exeriență în incapacitatea fericită de a ne mișca pentru o bună perioadă de timp.
(Una dintre primele benzinării din Texas, cu pompe în stil vechi:)
(Depozitări de cristal)
(Mascota orașului Turkey — da, orașul se numește Curcan)
How do you do
How do you get rid of the onion smell? By eating garlic.
No commentsReversing Diabetes in 30 days
Just watch it.
1 comment
