Bunissima

Am plecat de dimineață, pe la 10, dupa o încercare eșuată de a pleca în seara precedentă.

Dupa câteva ore de condus am trecut prin Austin și apoi prin nenumărate orășele ce mi-au amintit de satele transilvănene, sau un echivalent al acestora, unde ciobanilor le-au luat locul cowboys cu pălăriile lor cu boruri rulate, iar casele săsești au fost inlocuite de arhitectură tipcă Americii centrale, cu puternice influențe mexicane. Activități rurale precum creșterea de vite sau cultivarea bumbacului sunt preponderente în nord, față de sudul mercantil și turistic. Deși orașele sunt la fel de mici ca întindere și populatie ca saturile noastre, nu pot fi considerate ca atare pentru ca au tehnologie, apa curentă și gaz. Diferența dintre sudul si nordul Texasului, din punct de vedere economic și social, e foarte evidentă, cu populație redusă în orășelele deprimate și pustii și clădiri pe alocuri căzute în paragină.

După opt sau nouă ore de condus prin Texas, am ajuns foarte aproape de destinație. Ne hotărâsem să nu consumăm alcool ci să ne bucurăm de întreaga experiență ca niște profesioniști, chiar dacă e o activitate interesantă care merge de minune cu păzitul focului. Argumentele noastre însă deveneau tot mai firave în fața exaltării pe care ne-o aducea în sfârșit realitatea aproape palpabilă a destinației, promițătoare de distracții nenumărate, printre care se numărau și câteva cutii de Bud light, cu condiția sa le cumpărăm întâi.

Am făcut plinul la o stație dintr-un oraș oarecare. La scurt timp după ce am plecat am realizat că nu are rost sa ne mai amăgim, în orașul următor cumpărăm niște bere. Am parcat mândri în fața unui supermarket poleit cu lumini primitoare, ferestre mari cu reclame colorate la snacksuri și băuturi răcoritoare, și rafturi pline, și am intrat cu încredere. Chipsuri, cookies, ciocolata, sucuri, cola, apă, semințe, mâncare de câini, detergent, hârtie igienică, de toate. Nici urmă de licoarea magică. Am purces la magazinul de peste drum, care trebuia sa aibă alcool, după înfățișarea neglijentă care are cu singuranță mai multă chemare la cei care beau alcool decât magazinul arătos dar îndesat numai cu Pringles și apă.

Mai mult în glumă, înainte să căutăm noi, întrebăm:”Nu cumva sunteți vreun oraș din ăla “uscat”, nu?” “Ba da.” Ne-am întors pe călcâie fără să o mai lungim. Următorul oraș nu era cu nimic mai bun. Poate doar cu nivelul înalt de moralitate admirabilă si incredibilul eroism de care cetățenii acestui județ dădeau dovada, dar de obicei prefer să îmi asum propria-mi moralitate. Cât despre eroism, acesta e demodat. Am întrebat și ni s-a spus ca in Silverton e un magazin care vinde alcool.

După 30 de mile parcurse în fugă și o sete pe acum realmente chinuitoare, am ajuns în Silverton, unde era foarte frig, pustiu, întuneric și duhnea a balegă. “Oamenii aștia trăiesc permanent în mirosul asta? Bine măcar ca au alcool.”

==========================================

Parcul de stat Caprock Canyon ne-a întâmpinat pustiu în noaptea caldă de octombrie, cu iarbă înaltă, aurie, ce pava drumul asfaltat. În întunericul nesfârșit a cărui liniște o colora numai lumina farurilor noastre, nu puteam decât să ne imaginăm cum va arăta canionul a doua zi.

Dupa ce am instalat cortul și ne-am cărat toate lucrurile, am făcut focul și ne-am pregătit să mâncăm. Între timp se lăsase frigul și aici. Am înghețat afară o vreme, chiar cu focul care ardea, de dragul berii și al fapului că în cort nu era oricum nimic de făcut. Am mai înghețat apoi o bucată bună de timp pănă când corpurile noastre au produs suficientă căldură pentru a fi reținută de cele 2 pături și sacul de dormit care ne acopereau.

În pofida frigului, noaptea era glorioasă, și când am ieșit pentru a-mi face nevoile, nu m-am putut abține să admir valea îmbăiată în lumina lunii pline, cu toate că dinții imi clănțaneau îndeajuns cât să deranjeze liniștea din jur.

==========================================

A doua zi, m-am îmbrăcat în grabă și am ieșit cu nerăbdare din cort pentru a vedea în sfârșit ceea ce încercasem doar să proiectez mental noaptea trecută. Așteptările mele erau o pală, obscură imagine mentală care nu putea fi egalată de realitatea formelor și bogăția de culori sub cerul nesfârșit, care te făceau să simți că trăiești cu adevărat. Neprevăzut, cărămiziul intens al pământului singur era îndeajuns de inedit încât să nu ne săturăm de admirat.

Ne-am luat angajamentul să facem o plimbare pe drumul special creat pentru a vedea canionul. Totul în jur era interesant și nou, determinându-ne să ne oprim nenumărate ori sa facem fotografii. După prima milă de mers deja am simțit ca petrecusem destul de mult timp încât sa ne întoarcem dar, până la urmă, dezbătând problema pe marginea drumului, am hotărât să nu renunțăm așa usor și să profităm de ocazie pentru a vedea tot ce e de văzut.

Am mers în continuare, și am făcut un popas la un izvor ce picura dintr-o stâncă uriașă acoperită cu ferigi, denumită pe nedrept Moss Cavern. Am băut apa de izvor pentru ca apa noastră se terminase deja, din care o parte se mai și vărsase pe hainele din rucsac pentru ca dopul de la sippy cup nu era bine închis. Am mâncat niște biscuiți cu unt de arahide și ne-am răcorit la umbra stâncilor. Apoi am început să ne cățărăm pe poteca stâncoasă tăiată în muntele abrubt. Am urcat în jur de 1000, 2000 de metri, nu îmi mai amintesc exact care era altitudinea de la care am pornit. Când am ajuns în sfârșit pe vârf am avut impresia că am câștigat dreptul de a stăpâni regatul naturii, pe care l-am cucerit din greu urcând si care ne oferea în schimb o panoramă de neuitat, exacerbată de adrenalină, endomorfine, putere și un sentiment de altitudine — psihică și fizică.

Am ratat la mustață o scenă unică, pe care doar însoțitorul meu a avut norocul sa o vadă: o capră de munte urmărită de un râs. Ne-am înarmat fără întârziere cu ciomege și pietre, pentru că nu voiam să fim și noi ținta râsului, care era probabil furios că-i pusesem prada în gardă atunci când, ca niște orășeni ignoranți ce eram, am mers gălăgios în loc să pășim asemeni lui.

Șase ore mai târziu am ajuns înapoi la cort, abia mergând cu încălțările care mă strângeau de la atâta mers (ar fi trebuit să îmi tai unghiile de la picioare).

Am privit cum soarele apunea, derulând mental întreaga exeriență în incapacitatea fericită de a ne mișca pentru o bună perioadă de timp.

(Una dintre primele benzinării din Texas, cu pompe în stil vechi:)

(Depozitări de cristal)

(Mascota orașului Turkey — da, orașul se numește Curcan)

No comments

E un festival care are loc în fiecare an și durează două luni. Adică încă mai aveți timp să aplicați pentru viză și să veniți să vizitați, bineînțeles, dacă doriți. Dar cum nu mă preocupă modul în care vă petreceți vacanțele (deși sincer, nu e mare lucru de văzut, la o adică, fac eu rapid un rezumat!) o să merg mai departe în încercarea mea de a îmi aminti cam care e treaba cu festivalu’ asta. Dar mai bine las imaginile pe care le-am imortalizat să vorbească de la sine, sunt foarte elocvente. Imaginile sunt imortalizate cu prețioasa mea camera foto. A, apropo, am făcut totuși o mica descriere la fiecare fotografie, ca să aveți o idee cât de cât despre ce reprezintă.

Unu’ care vindea murături la copii.

O adunătură de oameni.

Decorul general.

Au apărut și unii din Războiul Stelelor în schemă.

Regele cu alaiul său la picnic.

Una care se maimuțărea pe acolo.

Una care nu se maimuțărea.

Una care mustăcea, știm noi de ce.

Un grup (după cum vedeți, fata de mai sus face parte din grupul acesta) de dansatoare indoano-balcano-braziliene (au zis ceva și de România la un moment dat, pe bune) care cică dansau țigănește, așa ziceau ei, dar de fapt erau dansuri orientale din alea din buric, după cum reiese și din îmbrăcămintea lor.

Cam așa a fost. Dacă mai vreți detalii, mă duc înapoi la festival, la cerere. Ma gasiți la numelemeu coadă de maimuță houstonrenaisancefestival punct com

2 comments

În urmă cu aproximativ trei ani, pe când locuiam la Brașov, încă mai foloseam metoda “trimisul pe autocar” a diverse obiecte, pachete, plicuri și cam tot ce era necesar. La un moment dat tatăl meu, deși nu tâmplar de meserie, a dat formă unor scânduri pentru o masă care urma să fie asamblată de viitorul proprietar. Cum avea să se dovedească mai târziu, răbdare, un ciocan, multe cuie și mult zgomot au făcut treaba. A ținut un an și ceva fară să se rupă, rezistând la greutate și zgâlțâindu-se la orice atingere. În final am dezasamblat-o și am auncat-o.

Proaspăt fabricată, masa a ajuns cumva în București, la sora mea. Pentru că ea nu avea nevoie de ea, s-a hotarât de comun acord că masa îmi va reveni, și că mi-o va trimite pe autocar. Zis și făcut. O trimite și îmi spune că șoferul vrea o sută cincizeci de mii trei sute de mii (adica 15 30 ron, dar la vremea respectivă se folosea sistemul vechi), pe care urma să i-i dau eu la destinație, pentru că ea nu îi dăduse binemeritatul bacșiș. Și că i s-a părut că șoferul era țigan. Cerea prea mult. Nu căra el masa în spate de la București, ci stătea doar stingheră in spatele autocarului.

Când a sosit Șoferul, mi-a zis ca nu poate să lase din preț, pentru că el chiar avea un bon tăiat de firmă pentru suma aia, pe care mi-l poate arăta chiar pentru a îmi dovedi, după ce îl face… Că e prin urmare imposibil să îmi dea masa fără banii ăia. Am stat, cred, mai bine de o jumate de ora încercând să-l conving că ăsta e un fel de jaf la scală mică, un fel de șantaj, si că nu poate să sechestreze un bun ce nu-i aparține. Mai ales că eu îi oferisem cincizeci de mii, o sumă foarte rezonabilă la vremea aceea. I-am zis că nu am telefon să o sun pe sora mea, ca să imi confirme suma, el insistând să o sun, și că sora mea îmi spusese doar ora la care ajunge masa, nu și suma. El nu și nu. Voia banii toți, așa cum erau pe bon. Ba putea să lase la minim o sută zece, dar nu mai puțin. Am încercat să fac apel la un sentiment uman de înțelegere acolo, de compătimire sau de milă, ceva, ba chiar am dat-o și pe partea religioasă, spre rușinea mea, pentru că… uf, nu sunt religioasă. Nu am reușit să o duc la capăt cu el. Mi-a zis să ma prezint cu toți banii a doua zi la cutare oră, că dacă nu aruncă masa pe nu știu unde, pe autostradă, doar să nu mi-o dea, așa cum mi-a spus franc.

Șoferul era țigan, într-adevăr. Lăcomia lui m-a frustrat enorm în seara aceea. L-am urât pentru că s-a comportat fără pic de bun simț, aceeași stare de spirit și valoare morală pe care țiganii o exploatează în general la ceilalți. Și pentru că am simțit că era determinat să profite pur și simplu de situație, fără alte considerente, simplu si curat, fără mustrări de conștiință. Însă nu am renunțat. Știind care era compania la care era angajat, am căutat, am sunat, am navigat pe internet, până am aflat cine era șeful, cu care am și vorbit a doua zi și i-am prezentat situația. Nu știa prea multe despre șofer așa ca mi-a zis să revin cu un telefon. În scurt timp am ajuns din nou la autogară, cu aceiași cincizeci de mii și cu mobilul în buzunar. Îmi zice Șoferul:
-Ai toți banii?
-Nu, dar cred că ar trebui să iei cei cincizeci de mii.
-De ce aș face asta?
-Pentru că, zic eu scoțând telefonul din geacă, dacă vrei, putem să vorbim cu șeful tău să vedem ce are și el de zis.
Furios, se duce la mașină și scoate un sac de rafie plin de lemnărie. Pe fața lui am văzut că de obicei nu e el cel înfrânt. Nu e niciodată prea târziu. Întinde mâna și îi dau cincizeci de mii.

2 comments

A stroll around the city with the memory of some simpler things:

roses in a church’s garded-

some of the best greek fries with feta-

the Zavoi Park at night-

No comments

This is an old card I have found in my family’s “archive”. It was used during the communism to measure the food you got, mainly the bread, flour and oil. The people who lived in the contry side were forced to give either milk, eggs, meat and fruits alltogether, or cereals, depending on what people were cultivating and growing in different areas.

You could’ve gotten each month one kilogram of flour (= 2 pounds), one of oil, and the same with sugar and maize. I also find out that in the cities you could have gotten 5 slices of real salami per month. Really?

Make no mistake, there were things to buy… like milk, beggining with 4 or 5 am in the morning, because if you got there later you risked of being milkless for your indolence. On the other hand you could just come and stay there with a chair from the evening before or late at night so you be the first on the line when the milk is on the race.

And powdered egg. And… pig heads, that must have been a real feast. And soy salami, why, you all need to be vegetarians cause we tell you to. If you did not turn vegetarian because you could only eat soy salami, you would definately do it because of refusing to eat the pork heads. Maybe some pork legs would do. Or, as people called these pig feet, Adidas. The name compensates for the lack of style. Oh, and a bread a week. Really, no you need to go on a diet, the diet of all people that are equal.

Same things, from a different angle:

My great grandfathers lived in the country side. So did my granma, with them. There was so little food sometimes that they wouldn’t know what to eat. One day, while she was sowing the ground, my great grandmother caught a deer by the foot. It did not run, it did not make any noise. That was a good thing, because you were not allowed to hunt. Not even kill your own livestock, whithout announcing Big Brother, except for pork. And people were afraid anyways to do too much. They ate the deer. They told us kids, just in case someone would ask, that it was a pork they had cut. They burried the skin so that not even dogs would find it.
To make a living my grandma was making tuica (she would sometimes exchange tuica for food). At that time it was illegal to do it without approvals or just illegal, I don’t remember exactly. And since the officialities could not get their presumtion confirmed from grown up traitors, they thought to ask the kids. I can remember even now the tall imposing policeman that asked “Is your granma making tuica?” while we were looking up at him for the dwarf-sized kindergarten chairs. I ignored him. My littler sister, just a kid of 3, could not defend herself, even if the teacher was insisting on him to leave us kids alone. So my sister admitted that it was true. The officialities never knew about this. The policeman had suddenly become a good friend who came to visit often, to pick up his payment.
I don’t recall too much more. All I really remember is seeing the pork head and thinking it was so disgusting. And that soon after the revolution you could buy oranges, without actually having to wait for 3 hours in a line while making room with your elbows. That was enough for me as a kid to understand that something was better. Plus the school vacation, wich suddenly got bigger!

1 comment