Bunissima

Eram în clasa a 12-a și aveam niște sandale din alea cu talpa înaltă în genul anilor 70. Părinții mei ne luaseră pe mine și pe sora cea mică să mergem să schimbăm niște bani.

Mama îl avertizase pe tata înainte să plecăm, și încă o dată pe drum: “Bărbate, să nu cumva să te lași amețit de vr’un bijnițar din ala, că aștia sunt șmecheri, știu eu,”“Nu mami, nu, cum să mă duc…“ a venit răspunsul lui împăciuitor.

În centru, toate schimburile valutare erau închise în afara de doi bișnițari care puseseră satisfăcuți ochii pe noi și care ne abordară cu încredere de îndată ce eram îndeajuns de aproape pentru a ne vorbi.

Numărară ei banii în fața noastră, apoi noi o dată, ei încă o dată, și cerură bani de o bere. “Nu” veni răspunsul prompt al mamei de vreo câteva ori, când se saturară să întrebe.

După ce întoarseră spatele, mama dădu ordin: “Numără banii”.

Tata se execută.

Erau cu 500 de mii mai puțin. Or, în urmă cu 8-9 ani, asta era o sumă considerabilă de bani.

“Aoleo, pring gang, fugi!”

Eu îmi luai avânt cu cei 172 cm ai mei și cu sandalele cu platformă de înca 20 cm, cu ochelarii de soare bine înfipți în nas, mama cu sora cea mică în brațe, și alergăm, alergăm.

Ura și determinarea să nu-i las pe Șmecheri să scape după ce ne prostiseră într-o manieră așa de grosolană, mă ghidară probabil în așa fel încât să nu mă împiedic și să îmi rup picioarele, din cauza sandalelor - singurele pe care puteam să le aleg din toate încălțările în ziua aceea ne-norocită! și din cauza ochelarilor de soare, care mă ajutau împotriva luminii unei zile de vară cu un cer înnorat și apăsător.

Trecurăm pe lângă o grădiniță unde trebăluiau niște zidari, și mama întrebă din fugă:”Văzurăți doi bărbați alergând?”

“Pe acolo” arătară câteva salopete stropite de var.

Mă oprii să scanez toată strada, dar nici urmă de ei. N-avusei însă timp să îmi pierd speranța, că ceva îmi atrase atenția: o mașină neagră accelerând dintr-o parcare chiar peste stradă de mine, prin al cărei parbriz fumuriu îi văzui capul blondului. Spre surpriza mea, mașina se oprii la semafor! Ce bucurie! Aveam așa o sete să fac dreptate!

O luai la fugă și avusei îndrăzneala de îmi planta picioarele, cu deja infamele încălțări, direct în fața mașinii, cu mâinile bubuind pe capotă:”Da-ți-ne banii!.” Ei începură să gesticuleze din mașină, să mă dau la o parte, refuzând să se lase intimidați de mine.

“Ce bani?” “Știți voi mai bine!”

Încearcară ușor să mă ocolească, însă traficul din partea opusă nu le permise asta. Oamenii, pe stradă, se opreau, ascultând, întrebând. Le spusei înfruntător: “Eu de aici nu mă mișc până nu îmi dați banii!” Mama apăru cu zidarii și cu tata.

Povestea începu să se răspândească. Răufăcătorii începură să dea semne de iritare, păreau puțin nervoși. Eu eram convinsă că nu mai au pe unde scăpa, și le zâmbeam triumfătoare, proțăpită în fața mașinii și cu mâinile încrucișate.

De pe asfaltul fierbinte al unei zile cenușii de vară, oamenii începură să vocifereze scăzut și acuzator: “Da-ți-le banii! Da-ți-le banii!” Zidarii se apropiară ca un rău augur, cu mistriile lor albite de var, și, rezemați de mașina bișnițarilor sau cu mâinile pe capotă, le spuseră ferm: “Da-ți-le dom’ne banii la oameni!”

Șmecherii erau acum foarte nervoși. Își calculară din priviri șansele și întrebară cu un aer servil și ofensat: “Nici de-o bere, dom’le?”

Unul din ei îmi întinse cei cinci sute de mii, din care mă simții obligată să dau bani de o bere zidarilor.

Să-ți spun cam cum stă treaba de Halloween pe aici…

Deci, de Halloween aici copii se îmbracă în tot felul de costume și bat la ușile de prin cartier sau din zona în care locuiesc. Ei fie se adună în grupuri de mai mulți copii cu părinții lor, fie se duc singuri cu părinții, câte un copil ici colo plus părintele aferent. Uneori părinții sunt îndeajuns de într-o ureche, știi, încât să se puna la mintea copiilor și să poarte și ei niște costume ieftine cumpărate de la Wal Mart. Cred.

La trickortreating se dau versiuni în miniatură a pachetelor de bomboane emenems, Starburst, miniciocolățele in gen Twix, Mars, Miiiilky Milky Way, caramele, și multe multe altele de care românu’ nu are habar pentru că aici e prea mult din orice, care se pot cumpăra de obicei toate amestecate într-o pungă de un kilogram….

Stai așa…

De obicei o familie cumpără mai mult de o pungă… O cunoștință de-a mea mai avea trei pungi pline după trick-or-treat, pentru că Halloweenul e și o ocazie bună să bagi zahar în tine fără să te simți vinovat de a fi irosit atâta bunătate de zahar la pătrățele adică …

Cică inițial se dădeau și mere, dar cineva a avut bri-lianta idee să bage groaza in lume, răspândind zvonul că vezi doamne s-au găsit lame de ras în merele glazurate și dăruite la trickortreat. Deși nu s-au găsit niciodată dovezi clare sau, mă rog, nu au fost puternice îndeajuns, oamenii au crezut și lumea dă acum decât dulciuri că alea sunt mai sigure … nu o să bage ei lame de ras în ciocolată! Și de parcă toata aiureala asta nu ar fi fost îndeajuns, unii iși mai și decoreaza casele cu tot felul de stafii din plastic, crede-mă sunt foarte neverosimile stafiile alea, cu păianjeni, pânze de paianjeni si multe alte chițibușuri.

Cum religia nu îmi scapă nici de data asta și - vezi - că vine Crăciunul, trebuie să aduc vorba și acum. Ca și cu celelalte sarbatori de peste an, biserica a încercat la un moment dat să prostească pleava încă o dată, încercând să asocieze Halloweenul cu o sărbătoare religioasă pe care tocmai o inventase, dar căreia nu i se găsise… “corespondentul păgân,” da, corespondentul peste care sa fie colată. De data asta, clar, nu le-a ieșit prea bine.

Ce-am făcut eu de Halloween? Ce-am făcut…

Pai… copii încep aici să bată la ușa cam pe la apusul soarelui, și după căderea nopții trick-or-treating se termină. Cu puțină vreme înainte de apus, fără un scop anume, eu am plecat la magazin. Acolo mi-am amintit că nu aveam nici o bomboană în casă și am petrecut vreo câteva ore printre rafturile nesfârșite de produse menite să provoace diabet dintr-o privire. Rezistența mea eroică în fața kilogramelor de glazură, ciocolată, vanilie cu ciocolată, alune cu ciocolată, caramel, biscuiți, napolitane, cookies, bomboane, jeleuri, prajiturele, pișcoturi, madeline, cupcakes, se micșora pe măsura ce avansam printre rafturile opulente si vesele, promițătoare de viitoare delicii fine. A fost singura data când mi-a părut rău ca nu mai sunt copil.

Cât despre copii adevărați, ei bine noaptea se lăsase deje de ceva vreme, așa că nu am mai luat nimic pentru ei. După ce am înfruntat curajoasă dulcile tentații, mai ales cele care aveau Heath în ele, nu am cumpărat decât niște brownies organice. Dar e okay, am cerut de la cunoștința aia de care ți-am zis ca mai avea trei pungi.. ăăăm am luat de la ea o pungă de bomboane a doua zi după Halloween. Măcar să mă pun și eu în spiritul sărbătorii.

Hehe, și tot în spirit sunt și azi…

Deși am încercat sa fac și un dovleac. Ăsta e, cam rea imaginea dar asta e.

E un festival care are loc în fiecare an și durează două luni. Adică încă mai aveți timp să aplicați pentru viză și să veniți să vizitați, bineînțeles, dacă doriți. Dar cum nu mă preocupă modul în care vă petreceți vacanțele (deși sincer, nu e mare lucru de văzut, la o adică, fac eu rapid un rezumat!) o să merg mai departe în încercarea mea de a îmi aminti cam care e treaba cu festivalu’ asta. Dar mai bine las imaginile pe care le-am imortalizat să vorbească de la sine, sunt foarte elocvente. Imaginile sunt imortalizate cu prețioasa mea camera foto. A, apropo, am făcut totuși o mica descriere la fiecare fotografie, ca să aveți o idee cât de cât despre ce reprezintă.

Unu’ care vindea murături la copii.

O adunătură de oameni.

Decorul general.

Au apărut și unii din Războiul Stelelor în schemă.

Regele cu alaiul său la picnic.

Una care se maimuțărea pe acolo.

Una care nu se maimuțărea.

Una care mustăcea, știm noi de ce.

Un grup (după cum vedeți, fata de mai sus face parte din grupul acesta) de dansatoare indoano-balcano-braziliene (au zis ceva și de România la un moment dat, pe bune) care cică dansau țigănește, așa ziceau ei, dar de fapt erau dansuri orientale din alea din buric, după cum reiese și din îmbrăcămintea lor.

Cam așa a fost. Dacă mai vreți detalii, mă duc înapoi la festival, la cerere. Ma gasiți la numelemeu coadă de maimuță houstonrenaisancefestival punct com

În urmă cu aproximativ trei ani, pe când locuiam la Brașov, încă mai foloseam metoda “trimisul pe autocar” a diverse obiecte, pachete, plicuri și cam tot ce era necesar. La un moment dat tatăl meu, deși nu tâmplar de meserie, a dat formă unor scânduri pentru o masă care urma să fie asamblată de viitorul proprietar. Cum avea să se dovedească mai târziu, răbdare, un ciocan, multe cuie și mult zgomot au făcut treaba. A ținut un an și ceva fară să se rupă, rezistând la greutate și zgâlțâindu-se la orice atingere. În final am dezasamblat-o și am auncat-o.

Proaspăt fabricată, masa a ajuns cumva în București, la sora mea. Pentru că ea nu avea nevoie de ea, s-a hotarât de comun acord că masa îmi va reveni, și că mi-o va trimite pe autocar. Zis și făcut. O trimite și îmi spune că șoferul vrea o sută cincizeci de mii trei sute de mii (adica 15 30 ron, dar la vremea respectivă se folosea sistemul vechi), pe care urma să i-i dau eu la destinație, pentru că ea nu îi dăduse binemeritatul bacșiș. Și că i s-a părut că șoferul era țigan. Cerea prea mult. Nu căra el masa în spate de la București, ci stătea doar stingheră in spatele autocarului.

Când a sosit Șoferul, mi-a zis ca nu poate să lase din preț, pentru că el chiar avea un bon tăiat de firmă pentru suma aia, pe care mi-l poate arăta chiar pentru a îmi dovedi, după ce îl face… Că e prin urmare imposibil să îmi dea masa fără banii ăia. Am stat, cred, mai bine de o jumate de ora încercând să-l conving că ăsta e un fel de jaf la scală mică, un fel de șantaj, si că nu poate să sechestreze un bun ce nu-i aparține. Mai ales că eu îi oferisem cincizeci de mii, o sumă foarte rezonabilă la vremea aceea. I-am zis că nu am telefon să o sun pe sora mea, ca să imi confirme suma, el insistând să o sun, și că sora mea îmi spusese doar ora la care ajunge masa, nu și suma. El nu și nu. Voia banii toți, așa cum erau pe bon. Ba putea să lase la minim o sută zece, dar nu mai puțin. Am încercat să fac apel la un sentiment uman de înțelegere acolo, de compătimire sau de milă, ceva, ba chiar am dat-o și pe partea religioasă, spre rușinea mea, pentru că… uf, nu sunt religioasă. Nu am reușit să o duc la capăt cu el. Mi-a zis să ma prezint cu toți banii a doua zi la cutare oră, că dacă nu aruncă masa pe nu știu unde, pe autostradă, doar să nu mi-o dea, așa cum mi-a spus franc.

Șoferul era țigan, într-adevăr. Lăcomia lui m-a frustrat enorm în seara aceea. L-am urât pentru că s-a comportat fără pic de bun simț, aceeași stare de spirit și valoare morală pe care țiganii o exploatează în general la ceilalți. Și pentru că am simțit că era determinat să profite pur și simplu de situație, fără alte considerente, simplu si curat, fără mustrări de conștiință. Însă nu am renunțat. Știind care era compania la care era angajat, am căutat, am sunat, am navigat pe internet, până am aflat cine era șeful, cu care am și vorbit a doua zi și i-am prezentat situația. Nu știa prea multe despre șofer așa ca mi-a zis să revin cu un telefon. În scurt timp am ajuns din nou la autogară, cu aceiași cincizeci de mii și cu mobilul în buzunar. Îmi zice Șoferul:
-Ai toți banii?
-Nu, dar cred că ar trebui să iei cei cincizeci de mii.
-De ce aș face asta?
-Pentru că, zic eu scoțând telefonul din geacă, dacă vrei, putem să vorbim cu șeful tău să vedem ce are și el de zis.
Furios, se duce la mașină și scoate un sac de rafie plin de lemnărie. Pe fața lui am văzut că de obicei nu e el cel înfrânt. Nu e niciodată prea târziu. Întinde mâna și îi dau cincizeci de mii.

A week ago I was in Sighisoara at the Blues festival. Outside the old medieval walls, just getting off the train, I have found the the city to be just like any other city with its people and their daily worries.

[In the mantime I had a peak at the old city, again, after a few years of a foemar visit here]

[the church seen from the city top]

[my favourite house from the old city of Sighisoara)]

Going up to the old citadel feels like you enter a different world because of the architecture, even if, unfortunately, can still see cars up there. Apart from the festival I had the chance to get a grasp of how food is like there. The restaurants are not very thrilling, maybe not in the winter time. The expectations were very quickly lowered summing up to the basic necessity of satisfying hunger. Being brave enough to look for food at 1 am in the morning proves to show what the hidden part of bravery is: thoughtlessness, to use an euphemism. But not because it’s your fault, people are apparently very sleepy in there and they go to bed early.

[the centuries old cemetery]

While going down on the old medieval building stairs for the concerts every night, I was lucky enough to be able to enjoy the snow falling down from the lights of the city, which made the entire experience more poetic.

[one of the sighisoara towers in the twilight]

Due to certain reasons, I missed the beggining of the concerts, in all the 3 nights of the show. Nonetheless, being there was real fun. The show was great, some bands better than others. The number of spectators was probably around 500 or even less. The public loved all the bands and singers and even if not all were perfect, it all came out great, because people were enjoying the experience. Who needs perfect when it’s fun?

The blues festival itself may be trying to raise to the level of an international renowned event, but its local color, modesty and location make it more like a niche, exclusivist event, that you discover by accident or if you have a very adventurous spirit. Locals, muzic frenzies and people directly involved in the organization of the festival are not included. The “local” color is given by the small city overall, by the way everyone was checking everyone else up to see if they knew them or just because it almost felt like the spectators, organizers and singers all together were like a small community where everyone knows everyone. I reckon that part of the checking is the human curiosity, but at some point it felt like all eyes were on you.

[the drummer is eight years old and the guitarist 10, they and their other colleague were a revelation for the crowd]

The first edition of the festival was in 2005, so it does not have a great deal of tradition, but it’s a great opportunity to be the witness of a simple and real fun event in a wonderful little medieval city.

Lately, I started running. I do this in the evening because I never wake up early enough and the rest of the day is really hot. All this happens on a road along a river, where people not only jog and walk but also gather on the side of the road in groups for different reasons. Some come there to smoke and thus give the wonderful opportunity of smoking for free while jogging to the people who jog, some come there to walk their dogs, some to stuck thier tongues in their boyfriens/girlfriend’s throats (get-a-room!), some to fish, some just to STARE or combine all these. But mostly yes, allcaps, S-T-A-R-E, you get the point, annoying, intense staring.

But this does not end here, staring is not all, it is just the beggining of a creative process that Romanians are so gifted with, which is called Commenting.
So, the process takes place something like this:
1. They see you from far away. They have no fucking clue about who you are. Precisely because of this, they want to discover more.
2. The closer you get, the more they stare.
3. The Stare, as a muse, has brought them the Inspiration.
4. While you are passing right near them or right after you passed them, they do it, they hit you with it so they can see how weak you are in front of their creations, they let their Inspiration come out in a form of Commenting.

The commenting is street poetry, if so you wish, it is like nothing you can see in the real books, that’s just bullshit. Romanians, in places like this, feel like it’s their duty to let you know what they think, to be honest, to be very creative. Romanians feel the stringent need to let you know that, if you are decided to ignore them by minding your own business, they will let you know they exist by commenting something at your address.
Quoted form the Inspirational commenting poetry:
“Wow, nice glasses, where did you borrow those from?” -a girl wanting to make fun of people that pretend to be someone else… just like her

“1,2,3,1,2,3,” (in the rhytm you run, you get the idea) - by a guy and also by some 40 years old housewives- give a welcoming ‘WTF?’ to the latter

“Hey, girls, I would like to get married but no one wants me, can you take me?” said by a 10 year old encouraged by his retarded father

“Can I run with you?” (an idiot fishing)

“Hey gipsy!”- WTF?

“Muuuuuuuuu” -just a cow, for one moment there I thought someone was making another bad joke

“RAAAWWWRRWWAA” - another idiot that had been snorting too much smoke form the grill fire

“Hey, don’t hook the girls with the fish hook” - a fishermam to his other idiotic smiling fishermen friends.

If I had been answering these, here are my answers:
“Yo’ mama!”
“Even old women feel the need to Comment, how’bout the young and the restless?”
“You two need to grow up some more”
“No, swim with your fishes”
“Your village is burning”
“WTF?”
Hit the ignore button.
Hit the ignore button.
Hit the ignore button.
Hit the ignore button.
Hit the ignore button.
Hit the ignore button.

Deci, apply, rinse, repeat, apply, rinse, repeat, apply, rinse repeat… you get the idea, if I state it like so: nu se termina niciodata si ochii tai incep sa iti roteasca fata cam in aceeasi directie cu care masina de splalat isi face treaba aia centrifuga.
Si din nou deci, pentru ca asta e un fel de parodie autodeclamata de propriul limbaj care serveste in fond la a demasca o tragi-comedie moderna si fara intoarcere, deci, cum spuneam, asadar si prin urmare, grecii fac comert pe mare. E vorba de un sens foarte larg al cuvantului “greci” la fel cum si “mare” inseamna uneori “mare distanta.”

Nu stiu de ce numai grecii faceau comert pe mare, dar se pare ca in ultimul timp toti sunt greci intr-o masura oarecare. Tu, eu, ‘coana care vinde legume, supermarketurile, agentiile de publicitate. Acum toata lumea face comert si acesta devine din ce in ce mai inteligent in a te convinge ca ai nevoie de tot ce exista pe lumea asta din magazin, de la standul de cosmetice, de la bricostore. Si daca ai un frigider care nu e indeajuns de impresionant si mare, poti sa faci un credit pentru nevoi personale, pentru ca poti si problema e rezolvata. E ca un fel de eu cu cine votez? tu cu ce echipa tii? tu cu ce marca tii, tu fara ce nu poti sa traiesti?

Dar domnilor, astea sunt doar niste mofturi pe care toata lumea le trece cu vederea, tinand ochii pe jumatate inchisi si plimbandu-se cu cosul prin supermarket.

Exista insa probleme stringente, mult mai serioase, care nu pot fi trecute cu vederea. Una dintre ele este celulita. Nimeni nu poate sa doarma noaptea din cauza celulitei. Este o problema nationala, intenationala, globala, planetara, u-ni-ver-sa-la.

De aceea exista un nou produs, nu spun cine il produce (ca nu-mi amintesc) ca sa nu fac reclama, care te va scapa de griji. Tot ce trebuie sa stii este ca acesta contine lipocafeina destocanta care iti va destoca toata celulita datorita proprietatilor extraordinare ale lipo-cafeinei. Ce o fi aia lipocafeina, nici eu nu pot sa spun. Important e ca ea de-stocheaza grasimile printr-un proces de cafeinizare a lipidelor care incep sa se arda singure intre ele. There. Asta e explicatia. Si acum toti la magazin. Vine vara.

Si cu aceasta ocazie, tin sa anunt pe toata lumea ca voi lansa si eu o noua linie de produse anti-celulitice pe baza de radacina de gard si ceai verde. Se va numi probabil ceva de genul “Exorcise with green tea” iar principiul care ii sta la baza e chiar simplu: extractul de “ceai verde+radacina de gard” va patrunde prin pori, va ajunge in sange si va arde grasimile. Va intrebati probabil cum se va intampla aceasta minune care va revolutiona industria carnii… Well, e simplu. Patrunzand in sange, cafeina in combinatie ultra-supra-extra-hiper-speciala cu radacina de gard va avea asupra utilizatorilor un efect de energizare incredibila care ii va face sa vrea sa faca sport fara sa stea sa se mai gandeasca la cat de lene le este, asa cum se intampla inainte. In consecinta celulita va disparea pur si simplu, fara prea mare efort, errrr, psihic.

Would you buy that? Which one?

Then you get two. I wonder if it was a free ride.

Sibiu bus station. This european-like city lodged some gipsies in the main gara, to my surprise. Surprise I say because in my naivety I was expecting this former european cultural capital to have solved its problems of sorts.

The gypsies were feeling free to do whatever, and since no one seemed to be upset, they can brestfeed the babies right there.

Some others were just minding their own business, waiting for the bus to show up.

The kid, having been fed, was then passed to the granma.

They were basically hanging around, hunting with their eyes the credulous prey. I did not seem to qualify for such an honor, even with my easily noticeable camera that was making me look more like a tourist. I guess that was because I passed the test, when asked something in Romanian I answered back politely in the same language. Some others, less lucky, got surrounded by all these women, and their skirts.

The guy they put their claws on did not look Romanian. And if he was Romanian, he must have been very soft. The gypsy ladies were trying to sell him a fake golden ring and they all seemed to have a problem in getting to an agreement. One of them girls was smarter. She just took the money-that he had the brilliant idea to somehow take out- right from his hand and right away replaced it with the glittering tin. And so he was left, eyes gaping in the sun.