Bunissima

Eram în clasa a 12-a și aveam niște sandale din alea cu talpa înaltă în genul anilor 70. Părinții mei ne luaseră pe mine și pe sora cea mică să mergem să schimbăm niște bani.

Mama îl avertizase pe tata înainte să plecăm, și încă o dată pe drum: “Bărbate, să nu cumva să te lași amețit de vr’un bijnițar din ala, că aștia sunt șmecheri, știu eu,”“Nu mami, nu, cum să mă duc…“ a venit răspunsul lui împăciuitor.

În centru, toate schimburile valutare erau închise în afara de doi bișnițari care puseseră satisfăcuți ochii pe noi și care ne abordară cu încredere de îndată ce eram îndeajuns de aproape pentru a ne vorbi.

Numărară ei banii în fața noastră, apoi noi o dată, ei încă o dată, și cerură bani de o bere. “Nu” veni răspunsul prompt al mamei de vreo câteva ori, când se saturară să întrebe.

După ce întoarseră spatele, mama dădu ordin: “Numără banii”.

Tata se execută.

Erau cu 500 de mii mai puțin. Or, în urmă cu 8-9 ani, asta era o sumă considerabilă de bani.

“Aoleo, pring gang, fugi!”

Eu îmi luai avânt cu cei 172 cm ai mei și cu sandalele cu platformă de înca 20 cm, cu ochelarii de soare bine înfipți în nas, mama cu sora cea mică în brațe, și alergăm, alergăm.

Ura și determinarea să nu-i las pe Șmecheri să scape după ce ne prostiseră într-o manieră așa de grosolană, mă ghidară probabil în așa fel încât să nu mă împiedic și să îmi rup picioarele, din cauza sandalelor - singurele pe care puteam să le aleg din toate încălțările în ziua aceea ne-norocită! și din cauza ochelarilor de soare, care mă ajutau împotriva luminii unei zile de vară cu un cer înnorat și apăsător.

Trecurăm pe lângă o grădiniță unde trebăluiau niște zidari, și mama întrebă din fugă:”Văzurăți doi bărbați alergând?”

“Pe acolo” arătară câteva salopete stropite de var.

Mă oprii să scanez toată strada, dar nici urmă de ei. N-avusei însă timp să îmi pierd speranța, că ceva îmi atrase atenția: o mașină neagră accelerând dintr-o parcare chiar peste stradă de mine, prin al cărei parbriz fumuriu îi văzui capul blondului. Spre surpriza mea, mașina se oprii la semafor! Ce bucurie! Aveam așa o sete să fac dreptate!

O luai la fugă și avusei îndrăzneala de îmi planta picioarele, cu deja infamele încălțări, direct în fața mașinii, cu mâinile bubuind pe capotă:”Da-ți-ne banii!.” Ei începură să gesticuleze din mașină, să mă dau la o parte, refuzând să se lase intimidați de mine.

“Ce bani?” “Știți voi mai bine!”

Încearcară ușor să mă ocolească, însă traficul din partea opusă nu le permise asta. Oamenii, pe stradă, se opreau, ascultând, întrebând. Le spusei înfruntător: “Eu de aici nu mă mișc până nu îmi dați banii!” Mama apăru cu zidarii și cu tata.

Povestea începu să se răspândească. Răufăcătorii începură să dea semne de iritare, păreau puțin nervoși. Eu eram convinsă că nu mai au pe unde scăpa, și le zâmbeam triumfătoare, proțăpită în fața mașinii și cu mâinile încrucișate.

De pe asfaltul fierbinte al unei zile cenușii de vară, oamenii începură să vocifereze scăzut și acuzator: “Da-ți-le banii! Da-ți-le banii!” Zidarii se apropiară ca un rău augur, cu mistriile lor albite de var, și, rezemați de mașina bișnițarilor sau cu mâinile pe capotă, le spuseră ferm: “Da-ți-le dom’ne banii la oameni!”

Șmecherii erau acum foarte nervoși. Își calculară din priviri șansele și întrebară cu un aer servil și ofensat: “Nici de-o bere, dom’le?”

Unul din ei îmi întinse cei cinci sute de mii, din care mă simții obligată să dau bani de o bere zidarilor.

În urmă cu aproximativ trei ani, pe când locuiam la Brașov, încă mai foloseam metoda “trimisul pe autocar” a diverse obiecte, pachete, plicuri și cam tot ce era necesar. La un moment dat tatăl meu, deși nu tâmplar de meserie, a dat formă unor scânduri pentru o masă care urma să fie asamblată de viitorul proprietar. Cum avea să se dovedească mai târziu, răbdare, un ciocan, multe cuie și mult zgomot au făcut treaba. A ținut un an și ceva fară să se rupă, rezistând la greutate și zgâlțâindu-se la orice atingere. În final am dezasamblat-o și am auncat-o.

Proaspăt fabricată, masa a ajuns cumva în București, la sora mea. Pentru că ea nu avea nevoie de ea, s-a hotarât de comun acord că masa îmi va reveni, și că mi-o va trimite pe autocar. Zis și făcut. O trimite și îmi spune că șoferul vrea o sută cincizeci de mii trei sute de mii (adica 15 30 ron, dar la vremea respectivă se folosea sistemul vechi), pe care urma să i-i dau eu la destinație, pentru că ea nu îi dăduse binemeritatul bacșiș. Și că i s-a părut că șoferul era țigan. Cerea prea mult. Nu căra el masa în spate de la București, ci stătea doar stingheră in spatele autocarului.

Când a sosit Șoferul, mi-a zis ca nu poate să lase din preț, pentru că el chiar avea un bon tăiat de firmă pentru suma aia, pe care mi-l poate arăta chiar pentru a îmi dovedi, după ce îl face… Că e prin urmare imposibil să îmi dea masa fără banii ăia. Am stat, cred, mai bine de o jumate de ora încercând să-l conving că ăsta e un fel de jaf la scală mică, un fel de șantaj, si că nu poate să sechestreze un bun ce nu-i aparține. Mai ales că eu îi oferisem cincizeci de mii, o sumă foarte rezonabilă la vremea aceea. I-am zis că nu am telefon să o sun pe sora mea, ca să imi confirme suma, el insistând să o sun, și că sora mea îmi spusese doar ora la care ajunge masa, nu și suma. El nu și nu. Voia banii toți, așa cum erau pe bon. Ba putea să lase la minim o sută zece, dar nu mai puțin. Am încercat să fac apel la un sentiment uman de înțelegere acolo, de compătimire sau de milă, ceva, ba chiar am dat-o și pe partea religioasă, spre rușinea mea, pentru că… uf, nu sunt religioasă. Nu am reușit să o duc la capăt cu el. Mi-a zis să ma prezint cu toți banii a doua zi la cutare oră, că dacă nu aruncă masa pe nu știu unde, pe autostradă, doar să nu mi-o dea, așa cum mi-a spus franc.

Șoferul era țigan, într-adevăr. Lăcomia lui m-a frustrat enorm în seara aceea. L-am urât pentru că s-a comportat fără pic de bun simț, aceeași stare de spirit și valoare morală pe care țiganii o exploatează în general la ceilalți. Și pentru că am simțit că era determinat să profite pur și simplu de situație, fără alte considerente, simplu si curat, fără mustrări de conștiință. Însă nu am renunțat. Știind care era compania la care era angajat, am căutat, am sunat, am navigat pe internet, până am aflat cine era șeful, cu care am și vorbit a doua zi și i-am prezentat situația. Nu știa prea multe despre șofer așa ca mi-a zis să revin cu un telefon. În scurt timp am ajuns din nou la autogară, cu aceiași cincizeci de mii și cu mobilul în buzunar. Îmi zice Șoferul:
-Ai toți banii?
-Nu, dar cred că ar trebui să iei cei cincizeci de mii.
-De ce aș face asta?
-Pentru că, zic eu scoțând telefonul din geacă, dacă vrei, putem să vorbim cu șeful tău să vedem ce are și el de zis.
Furios, se duce la mașină și scoate un sac de rafie plin de lemnărie. Pe fața lui am văzut că de obicei nu e el cel înfrânt. Nu e niciodată prea târziu. Întinde mâna și îi dau cincizeci de mii.