Bunissima

Intr-o alta zi, dupa apus:

Intr-o zi cu ceata, inainte de apus:

Parcul National Big Bend din Texas este un parc ce se intinde peste 3,242 sqkm din desetul Chihuahua, acoperind portiuni de desert, munti, si incorporand trei canioane si Rio Grande - Raul Mare - care marcheaza granita dintre SUA si Mexico. Am condus intre 9-10 ore din Houston pentru a ajunge acolo, un efort pe deplin rasplatit de splendoarea si frumusetea unica a parcului. Nu crezusem ca a vizita un desert e atat de incitant, dar, laolalta cu muntii, canionul si raul, aceasta a fost una dintre cele mai interesante si speciale calatorii pe care le-am avut pana acum.

Una dintre primele impresii, desert foarte fierbinte si dogoritor:

Primele doua zile am vizitat Bazinul Chisos, in inima muntilor.

Privelistea de la usa cortului:

Apusul vazut din Bazinul Chisos

Munti, munti, munti si desert:

Flori galbene, cer albastru:

Apoi am condus vreme de inca vreo trei ore pentru a ajunge undeva aproape de Canionul Santa Helena care e atat de departe si izolat incat pare a fi un capat de lume. Am ramas acolo pentru alte doua zile.

O tarantula trecea strada:

Granita dintre US si Mexico e marcata aici de Rio Grande:

La granita dintre SUA Si Mexico, mexicani trec granita zi de zi incercand sa vanda ce se vede aici. Din pacate e ilegal pt ei sa vanda in USA si pentru cei din USA sa cumpere ce vand ei.

Desi in Chisos nu am avut prea multa activitate fizica vrednica de mentionat, pentru ca ne-am relaxat si ne-am bucurat de priveliste chiar de la usa cortului, aici am vizitat ce era mai interesant si am intrat in canion si am urcat si coborat pana cand am ajuns la destinatia finala, de unde se putea vedea o panorama impresionanta a canionului.

Casa unora care au trait aici in desert prin anii ‘40:

Impunatorul Canion Santa Helena

Dupa care am condus in asa zisul oras fantoma Terlingua unde ne-am relaxat cu o bere laolalta cu locuitorii micului orasel din mijlocul desertului, care atrage tot felul de persoane care mai de care mai ciudate si interesante.

Localnici ascunzandu-se de caldura la o bere:

Casele fantoma din adobe, un amestec special facut dintr-un clay local.

Un roadrunner care se plimba nestingherit pe terasa barului. Arata dezamagitor de diferit fata de cel din desene. Mip mip…

In loc de incheiere, cateva fotografii in plus.

PS I only want attribution for my photos, but they are free to use (I believe that everyone is copyrighting their photos that they are never going to sell or use which is selfish and creates an excessive number of useless photos). Please leave a comment and let me know if you want/need any.

PPS Da, m-am intors in mediul online pentru ceea ce sper sa fie de o mai lunga si consecventa activitate decat pana acum.

Am plecat de dimineață, pe la 10, dupa o încercare eșuată de a pleca în seara precedentă.

Dupa câteva ore de condus am trecut prin Austin și apoi prin nenumărate orășele ce mi-au amintit de satele transilvănene, sau un echivalent al acestora, unde ciobanilor le-au luat locul cowboys cu pălăriile lor cu boruri rulate, iar casele săsești au fost inlocuite de arhitectură tipcă Americii centrale, cu puternice influențe mexicane. Activități rurale precum creșterea de vite sau cultivarea bumbacului sunt preponderente în nord, față de sudul mercantil și turistic. Deși orașele sunt la fel de mici ca întindere și populatie ca saturile noastre, nu pot fi considerate ca atare pentru ca au tehnologie, apa curentă și gaz. Diferența dintre sudul si nordul Texasului, din punct de vedere economic și social, e foarte evidentă, cu populație redusă în orășelele deprimate și pustii și clădiri pe alocuri căzute în paragină.

După opt sau nouă ore de condus prin Texas, am ajuns foarte aproape de destinație. Ne hotărâsem să nu consumăm alcool ci să ne bucurăm de întreaga experiență ca niște profesioniști, chiar dacă e o activitate interesantă care merge de minune cu păzitul focului. Argumentele noastre însă deveneau tot mai firave în fața exaltării pe care ne-o aducea în sfârșit realitatea aproape palpabilă a destinației, promițătoare de distracții nenumărate, printre care se numărau și câteva cutii de Bud light, cu condiția sa le cumpărăm întâi.

Am făcut plinul la o stație dintr-un oraș oarecare. La scurt timp după ce am plecat am realizat că nu are rost sa ne mai amăgim, în orașul următor cumpărăm niște bere. Am parcat mândri în fața unui supermarket poleit cu lumini primitoare, ferestre mari cu reclame colorate la snacksuri și băuturi răcoritoare, și rafturi pline, și am intrat cu încredere. Chipsuri, cookies, ciocolata, sucuri, cola, apă, semințe, mâncare de câini, detergent, hârtie igienică, de toate. Nici urmă de licoarea magică. Am purces la magazinul de peste drum, care trebuia sa aibă alcool, după înfățișarea neglijentă care are cu singuranță mai multă chemare la cei care beau alcool decât magazinul arătos dar îndesat numai cu Pringles și apă.

Mai mult în glumă, înainte să căutăm noi, întrebăm:”Nu cumva sunteți vreun oraș din ăla “uscat”, nu?” “Ba da.” Ne-am întors pe călcâie fără să o mai lungim. Următorul oraș nu era cu nimic mai bun. Poate doar cu nivelul înalt de moralitate admirabilă si incredibilul eroism de care cetățenii acestui județ dădeau dovada, dar de obicei prefer să îmi asum propria-mi moralitate. Cât despre eroism, acesta e demodat. Am întrebat și ni s-a spus ca in Silverton e un magazin care vinde alcool.

După 30 de mile parcurse în fugă și o sete pe acum realmente chinuitoare, am ajuns în Silverton, unde era foarte frig, pustiu, întuneric și duhnea a balegă. “Oamenii aștia trăiesc permanent în mirosul asta? Bine măcar ca au alcool.”

==========================================

Parcul de stat Caprock Canyon ne-a întâmpinat pustiu în noaptea caldă de octombrie, cu iarbă înaltă, aurie, ce pava drumul asfaltat. În întunericul nesfârșit a cărui liniște o colora numai lumina farurilor noastre, nu puteam decât să ne imaginăm cum va arăta canionul a doua zi.

Dupa ce am instalat cortul și ne-am cărat toate lucrurile, am făcut focul și ne-am pregătit să mâncăm. Între timp se lăsase frigul și aici. Am înghețat afară o vreme, chiar cu focul care ardea, de dragul berii și al fapului că în cort nu era oricum nimic de făcut. Am mai înghețat apoi o bucată bună de timp pănă când corpurile noastre au produs suficientă căldură pentru a fi reținută de cele 2 pături și sacul de dormit care ne acopereau.

În pofida frigului, noaptea era glorioasă, și când am ieșit pentru a-mi face nevoile, nu m-am putut abține să admir valea îmbăiată în lumina lunii pline, cu toate că dinții imi clănțaneau îndeajuns cât să deranjeze liniștea din jur.

==========================================

A doua zi, m-am îmbrăcat în grabă și am ieșit cu nerăbdare din cort pentru a vedea în sfârșit ceea ce încercasem doar să proiectez mental noaptea trecută. Așteptările mele erau o pală, obscură imagine mentală care nu putea fi egalată de realitatea formelor și bogăția de culori sub cerul nesfârșit, care te făceau să simți că trăiești cu adevărat. Neprevăzut, cărămiziul intens al pământului singur era îndeajuns de inedit încât să nu ne săturăm de admirat.

Ne-am luat angajamentul să facem o plimbare pe drumul special creat pentru a vedea canionul. Totul în jur era interesant și nou, determinându-ne să ne oprim nenumărate ori sa facem fotografii. După prima milă de mers deja am simțit ca petrecusem destul de mult timp încât sa ne întoarcem dar, până la urmă, dezbătând problema pe marginea drumului, am hotărât să nu renunțăm așa usor și să profităm de ocazie pentru a vedea tot ce e de văzut.

Am mers în continuare, și am făcut un popas la un izvor ce picura dintr-o stâncă uriașă acoperită cu ferigi, denumită pe nedrept Moss Cavern. Am băut apa de izvor pentru ca apa noastră se terminase deja, din care o parte se mai și vărsase pe hainele din rucsac pentru ca dopul de la sippy cup nu era bine închis. Am mâncat niște biscuiți cu unt de arahide și ne-am răcorit la umbra stâncilor. Apoi am început să ne cățărăm pe poteca stâncoasă tăiată în muntele abrubt. Am urcat în jur de 1000, 2000 de metri, nu îmi mai amintesc exact care era altitudinea de la care am pornit. Când am ajuns în sfârșit pe vârf am avut impresia că am câștigat dreptul de a stăpâni regatul naturii, pe care l-am cucerit din greu urcând si care ne oferea în schimb o panoramă de neuitat, exacerbată de adrenalină, endomorfine, putere și un sentiment de altitudine — psihică și fizică.

Am ratat la mustață o scenă unică, pe care doar însoțitorul meu a avut norocul sa o vadă: o capră de munte urmărită de un râs. Ne-am înarmat fără întârziere cu ciomege și pietre, pentru că nu voiam să fim și noi ținta râsului, care era probabil furios că-i pusesem prada în gardă atunci când, ca niște orășeni ignoranți ce eram, am mers gălăgios în loc să pășim asemeni lui.

Șase ore mai târziu am ajuns înapoi la cort, abia mergând cu încălțările care mă strângeau de la atâta mers (ar fi trebuit să îmi tai unghiile de la picioare).

Am privit cum soarele apunea, derulând mental întreaga exeriență în incapacitatea fericită de a ne mișca pentru o bună perioadă de timp.

(Una dintre primele benzinării din Texas, cu pompe în stil vechi:)

(Depozitări de cristal)

(Mascota orașului Turkey — da, orașul se numește Curcan)

After the Fryday’s concert with the Decemberists, Saturday’s Arctic Monkeys were sadly missed because we got there later, and this one concert was actually on time. We had been busy gorging on sourdough pretzels, beer and German wursts at a different venue.The fortunate but infortunate event was a pale copy of the real Oktoberfest organized by St. Arnold’s, but at least I got the first ever stein for free… after paying some 50 $ for the ticket. I am saying this because it is not easy to get things for free. I had previously gotten a free Budweiser hat from a very good looking girl, but I am not big on red hats or bud for that matter. At least I can use the stein. I like to look at it mostly, and the colors are lovely.

I also got hooked with this incredibly handsome guy, was crazy, believe me!

But I digress. What I meantersay was that the concert season is not over, and tooo-night it is Thievery Corporation!

Corpus Christi street

Corpus Christi port

South Padre Island beach

South Padre Island water tower

South Padre Island street to the ocean

I loved it. Everybody ate crawfish, tons of it. Drinks and things, people browsing from one stage to another. I had to get initiated in the crawfish eating. It was quite messy, but once I got started, I couldn’t stop it.

Before

After

Different types of entertainment were available, but I was not in an adventurous mood. This one was quite a creative idea though:

After some crawfish, Zydeco was the way to go, with a Lousiana band that threw beads at the crowd. I had to fight for mine, since they weren’t giving me any. But at the end I shared a couple of beads with some sad looking kids that didn’t get any.