Bunissima

Eram în clasa a 12-a și aveam niște sandale din alea cu talpa înaltă în genul anilor 70. Părinții mei ne luaseră pe mine și pe sora cea mică să mergem să schimbăm niște bani.

Mama îl avertizase pe tata înainte să plecăm, și încă o dată pe drum: “Bărbate, să nu cumva să te lași amețit de vr’un bijnițar din ala, că aștia sunt șmecheri, știu eu,”“Nu mami, nu, cum să mă duc…“ a venit răspunsul lui împăciuitor.

În centru, toate schimburile valutare erau închise în afara de doi bișnițari care puseseră satisfăcuți ochii pe noi și care ne abordară cu încredere de îndată ce eram îndeajuns de aproape pentru a ne vorbi.

Numărară ei banii în fața noastră, apoi noi o dată, ei încă o dată, și cerură bani de o bere. “Nu” veni răspunsul prompt al mamei de vreo câteva ori, când se saturară să întrebe.

După ce întoarseră spatele, mama dădu ordin: “Numără banii”.

Tata se execută.

Erau cu 500 de mii mai puțin. Or, în urmă cu 8-9 ani, asta era o sumă considerabilă de bani.

“Aoleo, pring gang, fugi!”

Eu îmi luai avânt cu cei 172 cm ai mei și cu sandalele cu platformă de înca 20 cm, cu ochelarii de soare bine înfipți în nas, mama cu sora cea mică în brațe, și alergăm, alergăm.

Ura și determinarea să nu-i las pe Șmecheri să scape după ce ne prostiseră într-o manieră așa de grosolană, mă ghidară probabil în așa fel încât să nu mă împiedic și să îmi rup picioarele, din cauza sandalelor - singurele pe care puteam să le aleg din toate încălțările în ziua aceea ne-norocită! și din cauza ochelarilor de soare, care mă ajutau împotriva luminii unei zile de vară cu un cer înnorat și apăsător.

Trecurăm pe lângă o grădiniță unde trebăluiau niște zidari, și mama întrebă din fugă:”Văzurăți doi bărbați alergând?”

“Pe acolo” arătară câteva salopete stropite de var.

Mă oprii să scanez toată strada, dar nici urmă de ei. N-avusei însă timp să îmi pierd speranța, că ceva îmi atrase atenția: o mașină neagră accelerând dintr-o parcare chiar peste stradă de mine, prin al cărei parbriz fumuriu îi văzui capul blondului. Spre surpriza mea, mașina se oprii la semafor! Ce bucurie! Aveam așa o sete să fac dreptate!

O luai la fugă și avusei îndrăzneala de îmi planta picioarele, cu deja infamele încălțări, direct în fața mașinii, cu mâinile bubuind pe capotă:”Da-ți-ne banii!.” Ei începură să gesticuleze din mașină, să mă dau la o parte, refuzând să se lase intimidați de mine.

“Ce bani?” “Știți voi mai bine!”

Încearcară ușor să mă ocolească, însă traficul din partea opusă nu le permise asta. Oamenii, pe stradă, se opreau, ascultând, întrebând. Le spusei înfruntător: “Eu de aici nu mă mișc până nu îmi dați banii!” Mama apăru cu zidarii și cu tata.

Povestea începu să se răspândească. Răufăcătorii începură să dea semne de iritare, păreau puțin nervoși. Eu eram convinsă că nu mai au pe unde scăpa, și le zâmbeam triumfătoare, proțăpită în fața mașinii și cu mâinile încrucișate.

De pe asfaltul fierbinte al unei zile cenușii de vară, oamenii începură să vocifereze scăzut și acuzator: “Da-ți-le banii! Da-ți-le banii!” Zidarii se apropiară ca un rău augur, cu mistriile lor albite de var, și, rezemați de mașina bișnițarilor sau cu mâinile pe capotă, le spuseră ferm: “Da-ți-le dom’ne banii la oameni!”

Șmecherii erau acum foarte nervoși. Își calculară din priviri șansele și întrebară cu un aer servil și ofensat: “Nici de-o bere, dom’le?”

Unul din ei îmi întinse cei cinci sute de mii, din care mă simții obligată să dau bani de o bere zidarilor.

În urmă cu aproximativ trei ani, pe când locuiam la Brașov, încă mai foloseam metoda “trimisul pe autocar” a diverse obiecte, pachete, plicuri și cam tot ce era necesar. La un moment dat tatăl meu, deși nu tâmplar de meserie, a dat formă unor scânduri pentru o masă care urma să fie asamblată de viitorul proprietar. Cum avea să se dovedească mai târziu, răbdare, un ciocan, multe cuie și mult zgomot au făcut treaba. A ținut un an și ceva fară să se rupă, rezistând la greutate și zgâlțâindu-se la orice atingere. În final am dezasamblat-o și am auncat-o.

Proaspăt fabricată, masa a ajuns cumva în București, la sora mea. Pentru că ea nu avea nevoie de ea, s-a hotarât de comun acord că masa îmi va reveni, și că mi-o va trimite pe autocar. Zis și făcut. O trimite și îmi spune că șoferul vrea o sută cincizeci de mii trei sute de mii (adica 15 30 ron, dar la vremea respectivă se folosea sistemul vechi), pe care urma să i-i dau eu la destinație, pentru că ea nu îi dăduse binemeritatul bacșiș. Și că i s-a părut că șoferul era țigan. Cerea prea mult. Nu căra el masa în spate de la București, ci stătea doar stingheră in spatele autocarului.

Când a sosit Șoferul, mi-a zis ca nu poate să lase din preț, pentru că el chiar avea un bon tăiat de firmă pentru suma aia, pe care mi-l poate arăta chiar pentru a îmi dovedi, după ce îl face… Că e prin urmare imposibil să îmi dea masa fără banii ăia. Am stat, cred, mai bine de o jumate de ora încercând să-l conving că ăsta e un fel de jaf la scală mică, un fel de șantaj, si că nu poate să sechestreze un bun ce nu-i aparține. Mai ales că eu îi oferisem cincizeci de mii, o sumă foarte rezonabilă la vremea aceea. I-am zis că nu am telefon să o sun pe sora mea, ca să imi confirme suma, el insistând să o sun, și că sora mea îmi spusese doar ora la care ajunge masa, nu și suma. El nu și nu. Voia banii toți, așa cum erau pe bon. Ba putea să lase la minim o sută zece, dar nu mai puțin. Am încercat să fac apel la un sentiment uman de înțelegere acolo, de compătimire sau de milă, ceva, ba chiar am dat-o și pe partea religioasă, spre rușinea mea, pentru că… uf, nu sunt religioasă. Nu am reușit să o duc la capăt cu el. Mi-a zis să ma prezint cu toți banii a doua zi la cutare oră, că dacă nu aruncă masa pe nu știu unde, pe autostradă, doar să nu mi-o dea, așa cum mi-a spus franc.

Șoferul era țigan, într-adevăr. Lăcomia lui m-a frustrat enorm în seara aceea. L-am urât pentru că s-a comportat fără pic de bun simț, aceeași stare de spirit și valoare morală pe care țiganii o exploatează în general la ceilalți. Și pentru că am simțit că era determinat să profite pur și simplu de situație, fără alte considerente, simplu si curat, fără mustrări de conștiință. Însă nu am renunțat. Știind care era compania la care era angajat, am căutat, am sunat, am navigat pe internet, până am aflat cine era șeful, cu care am și vorbit a doua zi și i-am prezentat situația. Nu știa prea multe despre șofer așa ca mi-a zis să revin cu un telefon. În scurt timp am ajuns din nou la autogară, cu aceiași cincizeci de mii și cu mobilul în buzunar. Îmi zice Șoferul:
-Ai toți banii?
-Nu, dar cred că ar trebui să iei cei cincizeci de mii.
-De ce aș face asta?
-Pentru că, zic eu scoțând telefonul din geacă, dacă vrei, putem să vorbim cu șeful tău să vedem ce are și el de zis.
Furios, se duce la mașină și scoate un sac de rafie plin de lemnărie. Pe fața lui am văzut că de obicei nu e el cel înfrânt. Nu e niciodată prea târziu. Întinde mâna și îi dau cincizeci de mii.

Here it is: gay is normal.

Oh, oh! and another one (you’re gonna love this one): gay penguin adoption.

Anticelulitic remodelant retractant cu efect de anti-recidiva o luna. Ajuta si la dureri de cap?

Pentru ca, desi nu mai stiu in ce retea sunt, telefonul meu imi spune ca e timpul sa o dau pe abba zabba, abba zabba, abba zabba.

Si imi vine sa cant “masina de spalat traieste mai mult cu calgon!”
Hakushika, m-am ametit.

for all the Marys, she or he, whether they get pregnant by divine power or by John’s careful planning.

Lately, I started running. I do this in the evening because I never wake up early enough and the rest of the day is really hot. All this happens on a road along a river, where people not only jog and walk but also gather on the side of the road in groups for different reasons. Some come there to smoke and thus give the wonderful opportunity of smoking for free while jogging to the people who jog, some come there to walk their dogs, some to stuck thier tongues in their boyfriens/girlfriend’s throats (get-a-room!), some to fish, some just to STARE or combine all these. But mostly yes, allcaps, S-T-A-R-E, you get the point, annoying, intense staring.

But this does not end here, staring is not all, it is just the beggining of a creative process that Romanians are so gifted with, which is called Commenting.
So, the process takes place something like this:
1. They see you from far away. They have no fucking clue about who you are. Precisely because of this, they want to discover more.
2. The closer you get, the more they stare.
3. The Stare, as a muse, has brought them the Inspiration.
4. While you are passing right near them or right after you passed them, they do it, they hit you with it so they can see how weak you are in front of their creations, they let their Inspiration come out in a form of Commenting.

The commenting is street poetry, if so you wish, it is like nothing you can see in the real books, that’s just bullshit. Romanians, in places like this, feel like it’s their duty to let you know what they think, to be honest, to be very creative. Romanians feel the stringent need to let you know that, if you are decided to ignore them by minding your own business, they will let you know they exist by commenting something at your address.
Quoted form the Inspirational commenting poetry:
“Wow, nice glasses, where did you borrow those from?” -a girl wanting to make fun of people that pretend to be someone else… just like her

“1,2,3,1,2,3,” (in the rhytm you run, you get the idea) - by a guy and also by some 40 years old housewives- give a welcoming ‘WTF?’ to the latter

“Hey, girls, I would like to get married but no one wants me, can you take me?” said by a 10 year old encouraged by his retarded father

“Can I run with you?” (an idiot fishing)

“Hey gipsy!”- WTF?

“Muuuuuuuuu” -just a cow, for one moment there I thought someone was making another bad joke

“RAAAWWWRRWWAA” - another idiot that had been snorting too much smoke form the grill fire

“Hey, don’t hook the girls with the fish hook” - a fishermam to his other idiotic smiling fishermen friends.

If I had been answering these, here are my answers:
“Yo’ mama!”
“Even old women feel the need to Comment, how’bout the young and the restless?”
“You two need to grow up some more”
“No, swim with your fishes”
“Your village is burning”
“WTF?”
Hit the ignore button.
Hit the ignore button.
Hit the ignore button.
Hit the ignore button.
Hit the ignore button.
Hit the ignore button.

Oare dumnezeu a facut biserica sau biserica l-a facut pe dumnezeu?

Deci, apply, rinse, repeat, apply, rinse, repeat, apply, rinse repeat… you get the idea, if I state it like so: nu se termina niciodata si ochii tai incep sa iti roteasca fata cam in aceeasi directie cu care masina de splalat isi face treaba aia centrifuga.
Si din nou deci, pentru ca asta e un fel de parodie autodeclamata de propriul limbaj care serveste in fond la a demasca o tragi-comedie moderna si fara intoarcere, deci, cum spuneam, asadar si prin urmare, grecii fac comert pe mare. E vorba de un sens foarte larg al cuvantului “greci” la fel cum si “mare” inseamna uneori “mare distanta.”

Nu stiu de ce numai grecii faceau comert pe mare, dar se pare ca in ultimul timp toti sunt greci intr-o masura oarecare. Tu, eu, ‘coana care vinde legume, supermarketurile, agentiile de publicitate. Acum toata lumea face comert si acesta devine din ce in ce mai inteligent in a te convinge ca ai nevoie de tot ce exista pe lumea asta din magazin, de la standul de cosmetice, de la bricostore. Si daca ai un frigider care nu e indeajuns de impresionant si mare, poti sa faci un credit pentru nevoi personale, pentru ca poti si problema e rezolvata. E ca un fel de eu cu cine votez? tu cu ce echipa tii? tu cu ce marca tii, tu fara ce nu poti sa traiesti?

Dar domnilor, astea sunt doar niste mofturi pe care toata lumea le trece cu vederea, tinand ochii pe jumatate inchisi si plimbandu-se cu cosul prin supermarket.

Exista insa probleme stringente, mult mai serioase, care nu pot fi trecute cu vederea. Una dintre ele este celulita. Nimeni nu poate sa doarma noaptea din cauza celulitei. Este o problema nationala, intenationala, globala, planetara, u-ni-ver-sa-la.

De aceea exista un nou produs, nu spun cine il produce (ca nu-mi amintesc) ca sa nu fac reclama, care te va scapa de griji. Tot ce trebuie sa stii este ca acesta contine lipocafeina destocanta care iti va destoca toata celulita datorita proprietatilor extraordinare ale lipo-cafeinei. Ce o fi aia lipocafeina, nici eu nu pot sa spun. Important e ca ea de-stocheaza grasimile printr-un proces de cafeinizare a lipidelor care incep sa se arda singure intre ele. There. Asta e explicatia. Si acum toti la magazin. Vine vara.

Si cu aceasta ocazie, tin sa anunt pe toata lumea ca voi lansa si eu o noua linie de produse anti-celulitice pe baza de radacina de gard si ceai verde. Se va numi probabil ceva de genul “Exorcise with green tea” iar principiul care ii sta la baza e chiar simplu: extractul de “ceai verde+radacina de gard” va patrunde prin pori, va ajunge in sange si va arde grasimile. Va intrebati probabil cum se va intampla aceasta minune care va revolutiona industria carnii… Well, e simplu. Patrunzand in sange, cafeina in combinatie ultra-supra-extra-hiper-speciala cu radacina de gard va avea asupra utilizatorilor un efect de energizare incredibila care ii va face sa vrea sa faca sport fara sa stea sa se mai gandeasca la cat de lene le este, asa cum se intampla inainte. In consecinta celulita va disparea pur si simplu, fara prea mare efort, errrr, psihic.

Would you buy that? Which one?

My mom and dad have been watching an English tv show where they saw, among other funny things, a scene where a guy takes his future wife at home to introduce her to his parents. While they were talking about how they met and all, the mother starts breastfeeding the “baby” that was soon to get married.
Few hours after, they tell me the story of it. I smiled and said it’s kinda funny, kinda English. My dad says then that it might be some truth in it, since he knew about some kid that was breastfed until 9 years old. And that he was eating bread and sucking the milk directly from the source. And then had more bread and so on. I started laughing this time, with disgust. My dad said he was retarded.
And then my mom says that the more time the kids are breastfed, the less intelligent they are. And then she started saying that she was never breastfed. Having barely finished her sentence my dad says to her “You should start doing this… to catch up.”
Suddenly my dad and I started laughing hysterically and my mom started laughing too, thinking we were laughing about the story from the movie.
After we calm down a bit looking amused at her, she is like “Oh… you are making fun of me.”