Bunissima

Am plecat de dimineață, pe la 10, dupa o încercare eșuată de a pleca în seara precedentă.

Dupa câteva ore de condus am trecut prin Austin și apoi prin nenumărate orășele ce mi-au amintit de satele transilvănene, sau un echivalent al acestora, unde ciobanilor le-au luat locul cowboys cu pălăriile lor cu boruri rulate, iar casele săsești au fost inlocuite de arhitectură tipcă Americii centrale, cu puternice influențe mexicane. Activități rurale precum creșterea de vite sau cultivarea bumbacului sunt preponderente în nord, față de sudul mercantil și turistic. Deși orașele sunt la fel de mici ca întindere și populatie ca saturile noastre, nu pot fi considerate ca atare pentru ca au tehnologie, apa curentă și gaz. Diferența dintre sudul si nordul Texasului, din punct de vedere economic și social, e foarte evidentă, cu populație redusă în orășelele deprimate și pustii și clădiri pe alocuri căzute în paragină.

După opt sau nouă ore de condus prin Texas, am ajuns foarte aproape de destinație. Ne hotărâsem să nu consumăm alcool ci să ne bucurăm de întreaga experiență ca niște profesioniști, chiar dacă e o activitate interesantă care merge de minune cu păzitul focului. Argumentele noastre însă deveneau tot mai firave în fața exaltării pe care ne-o aducea în sfârșit realitatea aproape palpabilă a destinației, promițătoare de distracții nenumărate, printre care se numărau și câteva cutii de Bud light, cu condiția sa le cumpărăm întâi.

Am făcut plinul la o stație dintr-un oraș oarecare. La scurt timp după ce am plecat am realizat că nu are rost sa ne mai amăgim, în orașul următor cumpărăm niște bere. Am parcat mândri în fața unui supermarket poleit cu lumini primitoare, ferestre mari cu reclame colorate la snacksuri și băuturi răcoritoare, și rafturi pline, și am intrat cu încredere. Chipsuri, cookies, ciocolata, sucuri, cola, apă, semințe, mâncare de câini, detergent, hârtie igienică, de toate. Nici urmă de licoarea magică. Am purces la magazinul de peste drum, care trebuia sa aibă alcool, după înfățișarea neglijentă care are cu singuranță mai multă chemare la cei care beau alcool decât magazinul arătos dar îndesat numai cu Pringles și apă.

Mai mult în glumă, înainte să căutăm noi, întrebăm:”Nu cumva sunteți vreun oraș din ăla “uscat”, nu?” “Ba da.” Ne-am întors pe călcâie fără să o mai lungim. Următorul oraș nu era cu nimic mai bun. Poate doar cu nivelul înalt de moralitate admirabilă si incredibilul eroism de care cetățenii acestui județ dădeau dovada, dar de obicei prefer să îmi asum propria-mi moralitate. Cât despre eroism, acesta e demodat. Am întrebat și ni s-a spus ca in Silverton e un magazin care vinde alcool.

După 30 de mile parcurse în fugă și o sete pe acum realmente chinuitoare, am ajuns în Silverton, unde era foarte frig, pustiu, întuneric și duhnea a balegă. “Oamenii aștia trăiesc permanent în mirosul asta? Bine măcar ca au alcool.”

==========================================

Parcul de stat Caprock Canyon ne-a întâmpinat pustiu în noaptea caldă de octombrie, cu iarbă înaltă, aurie, ce pava drumul asfaltat. În întunericul nesfârșit a cărui liniște o colora numai lumina farurilor noastre, nu puteam decât să ne imaginăm cum va arăta canionul a doua zi.

Dupa ce am instalat cortul și ne-am cărat toate lucrurile, am făcut focul și ne-am pregătit să mâncăm. Între timp se lăsase frigul și aici. Am înghețat afară o vreme, chiar cu focul care ardea, de dragul berii și al fapului că în cort nu era oricum nimic de făcut. Am mai înghețat apoi o bucată bună de timp pănă când corpurile noastre au produs suficientă căldură pentru a fi reținută de cele 2 pături și sacul de dormit care ne acopereau.

În pofida frigului, noaptea era glorioasă, și când am ieșit pentru a-mi face nevoile, nu m-am putut abține să admir valea îmbăiată în lumina lunii pline, cu toate că dinții imi clănțaneau îndeajuns cât să deranjeze liniștea din jur.

==========================================

A doua zi, m-am îmbrăcat în grabă și am ieșit cu nerăbdare din cort pentru a vedea în sfârșit ceea ce încercasem doar să proiectez mental noaptea trecută. Așteptările mele erau o pală, obscură imagine mentală care nu putea fi egalată de realitatea formelor și bogăția de culori sub cerul nesfârșit, care te făceau să simți că trăiești cu adevărat. Neprevăzut, cărămiziul intens al pământului singur era îndeajuns de inedit încât să nu ne săturăm de admirat.

Ne-am luat angajamentul să facem o plimbare pe drumul special creat pentru a vedea canionul. Totul în jur era interesant și nou, determinându-ne să ne oprim nenumărate ori sa facem fotografii. După prima milă de mers deja am simțit ca petrecusem destul de mult timp încât sa ne întoarcem dar, până la urmă, dezbătând problema pe marginea drumului, am hotărât să nu renunțăm așa usor și să profităm de ocazie pentru a vedea tot ce e de văzut.

Am mers în continuare, și am făcut un popas la un izvor ce picura dintr-o stâncă uriașă acoperită cu ferigi, denumită pe nedrept Moss Cavern. Am băut apa de izvor pentru ca apa noastră se terminase deja, din care o parte se mai și vărsase pe hainele din rucsac pentru ca dopul de la sippy cup nu era bine închis. Am mâncat niște biscuiți cu unt de arahide și ne-am răcorit la umbra stâncilor. Apoi am început să ne cățărăm pe poteca stâncoasă tăiată în muntele abrubt. Am urcat în jur de 1000, 2000 de metri, nu îmi mai amintesc exact care era altitudinea de la care am pornit. Când am ajuns în sfârșit pe vârf am avut impresia că am câștigat dreptul de a stăpâni regatul naturii, pe care l-am cucerit din greu urcând si care ne oferea în schimb o panoramă de neuitat, exacerbată de adrenalină, endomorfine, putere și un sentiment de altitudine — psihică și fizică.

Am ratat la mustață o scenă unică, pe care doar însoțitorul meu a avut norocul sa o vadă: o capră de munte urmărită de un râs. Ne-am înarmat fără întârziere cu ciomege și pietre, pentru că nu voiam să fim și noi ținta râsului, care era probabil furios că-i pusesem prada în gardă atunci când, ca niște orășeni ignoranți ce eram, am mers gălăgios în loc să pășim asemeni lui.

Șase ore mai târziu am ajuns înapoi la cort, abia mergând cu încălțările care mă strângeau de la atâta mers (ar fi trebuit să îmi tai unghiile de la picioare).

Am privit cum soarele apunea, derulând mental întreaga exeriență în incapacitatea fericită de a ne mișca pentru o bună perioadă de timp.

(Una dintre primele benzinării din Texas, cu pompe în stil vechi:)

(Depozitări de cristal)

(Mascota orașului Turkey — da, orașul se numește Curcan)

How do you get rid of the onion smell? By eating garlic.

Just watch it.

Eram în clasa a 12-a și aveam niște sandale din alea cu talpa înaltă în genul anilor 70. Părinții mei ne luaseră pe mine și pe sora cea mică să mergem să schimbăm niște bani.

Mama îl avertizase pe tata înainte să plecăm, și încă o dată pe drum: “Bărbate, să nu cumva să te lași amețit de vr’un bijnițar din ala, că aștia sunt șmecheri, știu eu,”“Nu mami, nu, cum să mă duc…“ a venit răspunsul lui împăciuitor.

În centru, toate schimburile valutare erau închise în afara de doi bișnițari care puseseră satisfăcuți ochii pe noi și care ne abordară cu încredere de îndată ce eram îndeajuns de aproape pentru a ne vorbi.

Numărară ei banii în fața noastră, apoi noi o dată, ei încă o dată, și cerură bani de o bere. “Nu” veni răspunsul prompt al mamei de vreo câteva ori, când se saturară să întrebe.

După ce întoarseră spatele, mama dădu ordin: “Numără banii”.

Tata se execută.

Erau cu 500 de mii mai puțin. Or, în urmă cu 8-9 ani, asta era o sumă considerabilă de bani.

“Aoleo, pring gang, fugi!”

Eu îmi luai avânt cu cei 172 cm ai mei și cu sandalele cu platformă de înca 20 cm, cu ochelarii de soare bine înfipți în nas, mama cu sora cea mică în brațe, și alergăm, alergăm.

Ura și determinarea să nu-i las pe Șmecheri să scape după ce ne prostiseră într-o manieră așa de grosolană, mă ghidară probabil în așa fel încât să nu mă împiedic și să îmi rup picioarele, din cauza sandalelor - singurele pe care puteam să le aleg din toate încălțările în ziua aceea ne-norocită! și din cauza ochelarilor de soare, care mă ajutau împotriva luminii unei zile de vară cu un cer înnorat și apăsător.

Trecurăm pe lângă o grădiniță unde trebăluiau niște zidari, și mama întrebă din fugă:”Văzurăți doi bărbați alergând?”

“Pe acolo” arătară câteva salopete stropite de var.

Mă oprii să scanez toată strada, dar nici urmă de ei. N-avusei însă timp să îmi pierd speranța, că ceva îmi atrase atenția: o mașină neagră accelerând dintr-o parcare chiar peste stradă de mine, prin al cărei parbriz fumuriu îi văzui capul blondului. Spre surpriza mea, mașina se oprii la semafor! Ce bucurie! Aveam așa o sete să fac dreptate!

O luai la fugă și avusei îndrăzneala de îmi planta picioarele, cu deja infamele încălțări, direct în fața mașinii, cu mâinile bubuind pe capotă:”Da-ți-ne banii!.” Ei începură să gesticuleze din mașină, să mă dau la o parte, refuzând să se lase intimidați de mine.

“Ce bani?” “Știți voi mai bine!”

Încearcară ușor să mă ocolească, însă traficul din partea opusă nu le permise asta. Oamenii, pe stradă, se opreau, ascultând, întrebând. Le spusei înfruntător: “Eu de aici nu mă mișc până nu îmi dați banii!” Mama apăru cu zidarii și cu tata.

Povestea începu să se răspândească. Răufăcătorii începură să dea semne de iritare, păreau puțin nervoși. Eu eram convinsă că nu mai au pe unde scăpa, și le zâmbeam triumfătoare, proțăpită în fața mașinii și cu mâinile încrucișate.

De pe asfaltul fierbinte al unei zile cenușii de vară, oamenii începură să vocifereze scăzut și acuzator: “Da-ți-le banii! Da-ți-le banii!” Zidarii se apropiară ca un rău augur, cu mistriile lor albite de var, și, rezemați de mașina bișnițarilor sau cu mâinile pe capotă, le spuseră ferm: “Da-ți-le dom’ne banii la oameni!”

Șmecherii erau acum foarte nervoși. Își calculară din priviri șansele și întrebară cu un aer servil și ofensat: “Nici de-o bere, dom’le?”

Unul din ei îmi întinse cei cinci sute de mii, din care mă simții obligată să dau bani de o bere zidarilor.

La sfârșitul acestei săptămâni cetățenii Houstonului și-au votat noul primar. Houstonul a devenit astfel primul oraș major din State care are un primar cu orientări homosexuale declarate public.

If this doesn’t work for you, go to youtube .

Să-ți spun cam cum stă treaba de Halloween pe aici…

Deci, de Halloween aici copii se îmbracă în tot felul de costume și bat la ușile de prin cartier sau din zona în care locuiesc. Ei fie se adună în grupuri de mai mulți copii cu părinții lor, fie se duc singuri cu părinții, câte un copil ici colo plus părintele aferent. Uneori părinții sunt îndeajuns de într-o ureche, știi, încât să se puna la mintea copiilor și să poarte și ei niște costume ieftine cumpărate de la Wal Mart. Cred.

La trickortreating se dau versiuni în miniatură a pachetelor de bomboane emenems, Starburst, miniciocolățele in gen Twix, Mars, Miiiilky Milky Way, caramele, și multe multe altele de care românu’ nu are habar pentru că aici e prea mult din orice, care se pot cumpăra de obicei toate amestecate într-o pungă de un kilogram….

Stai așa…

De obicei o familie cumpără mai mult de o pungă… O cunoștință de-a mea mai avea trei pungi pline după trick-or-treat, pentru că Halloweenul e și o ocazie bună să bagi zahar în tine fără să te simți vinovat de a fi irosit atâta bunătate de zahar la pătrățele adică …

Cică inițial se dădeau și mere, dar cineva a avut bri-lianta idee să bage groaza in lume, răspândind zvonul că vezi doamne s-au găsit lame de ras în merele glazurate și dăruite la trickortreat. Deși nu s-au găsit niciodată dovezi clare sau, mă rog, nu au fost puternice îndeajuns, oamenii au crezut și lumea dă acum decât dulciuri că alea sunt mai sigure … nu o să bage ei lame de ras în ciocolată! Și de parcă toata aiureala asta nu ar fi fost îndeajuns, unii iși mai și decoreaza casele cu tot felul de stafii din plastic, crede-mă sunt foarte neverosimile stafiile alea, cu păianjeni, pânze de paianjeni si multe alte chițibușuri.

Cum religia nu îmi scapă nici de data asta și - vezi - că vine Crăciunul, trebuie să aduc vorba și acum. Ca și cu celelalte sarbatori de peste an, biserica a încercat la un moment dat să prostească pleava încă o dată, încercând să asocieze Halloweenul cu o sărbătoare religioasă pe care tocmai o inventase, dar căreia nu i se găsise… “corespondentul păgân,” da, corespondentul peste care sa fie colată. De data asta, clar, nu le-a ieșit prea bine.

Ce-am făcut eu de Halloween? Ce-am făcut…

Pai… copii încep aici să bată la ușa cam pe la apusul soarelui, și după căderea nopții trick-or-treating se termină. Cu puțină vreme înainte de apus, fără un scop anume, eu am plecat la magazin. Acolo mi-am amintit că nu aveam nici o bomboană în casă și am petrecut vreo câteva ore printre rafturile nesfârșite de produse menite să provoace diabet dintr-o privire. Rezistența mea eroică în fața kilogramelor de glazură, ciocolată, vanilie cu ciocolată, alune cu ciocolată, caramel, biscuiți, napolitane, cookies, bomboane, jeleuri, prajiturele, pișcoturi, madeline, cupcakes, se micșora pe măsura ce avansam printre rafturile opulente si vesele, promițătoare de viitoare delicii fine. A fost singura data când mi-a părut rău ca nu mai sunt copil.

Cât despre copii adevărați, ei bine noaptea se lăsase deje de ceva vreme, așa că nu am mai luat nimic pentru ei. După ce am înfruntat curajoasă dulcile tentații, mai ales cele care aveau Heath în ele, nu am cumpărat decât niște brownies organice. Dar e okay, am cerut de la cunoștința aia de care ți-am zis ca mai avea trei pungi.. ăăăm am luat de la ea o pungă de bomboane a doua zi după Halloween. Măcar să mă pun și eu în spiritul sărbătorii.

Hehe, și tot în spirit sunt și azi…

Deși am încercat sa fac și un dovleac. Ăsta e, cam rea imaginea dar asta e.

E un festival care are loc în fiecare an și durează două luni. Adică încă mai aveți timp să aplicați pentru viză și să veniți să vizitați, bineînțeles, dacă doriți. Dar cum nu mă preocupă modul în care vă petreceți vacanțele (deși sincer, nu e mare lucru de văzut, la o adică, fac eu rapid un rezumat!) o să merg mai departe în încercarea mea de a îmi aminti cam care e treaba cu festivalu’ asta. Dar mai bine las imaginile pe care le-am imortalizat să vorbească de la sine, sunt foarte elocvente. Imaginile sunt imortalizate cu prețioasa mea camera foto. A, apropo, am făcut totuși o mica descriere la fiecare fotografie, ca să aveți o idee cât de cât despre ce reprezintă.

Unu’ care vindea murături la copii.

O adunătură de oameni.

Decorul general.

Au apărut și unii din Războiul Stelelor în schemă.

Regele cu alaiul său la picnic.

Una care se maimuțărea pe acolo.

Una care nu se maimuțărea.

Una care mustăcea, știm noi de ce.

Un grup (după cum vedeți, fata de mai sus face parte din grupul acesta) de dansatoare indoano-balcano-braziliene (au zis ceva și de România la un moment dat, pe bune) care cică dansau țigănește, așa ziceau ei, dar de fapt erau dansuri orientale din alea din buric, după cum reiese și din îmbrăcămintea lor.

Cam așa a fost. Dacă mai vreți detalii, mă duc înapoi la festival, la cerere. Ma gasiți la numelemeu coadă de maimuță houstonrenaisancefestival punct com

Deci m-am trezit azi de dimineață, adică depinde de fusul orar, dar aici era dimineață, din câte știu eu. Și era cât pe aici să ma duc la magazin să cumpăr ceva pentru ce plănuisem să gătesc. Doar că mi-am amintit că… aici nu există așa ceva.

Ăștia nu au magazine, nu au “chioșcul” de la colț, magazinul din bloc, de la parter, nu au măi, nu au. Și cum încă nu am carnet de conducere… și nici mașină, dacă e la o adică, nu mă pot duce nici la supermarket. Și aș putea să și merg pâna la supermarket dacă e o urgență în gen “nu mai am mere sau vreau să fac tocăniță de cartofi” … mmmmmm tocăniță… a, da, dar pentru că aici e încă vară, căldură mare, pentru că mă scot din minți metrii cubi de mașini care umplu tot orașul, cimentul fierbinte care reflectă lumina soarelui de zici că ești pe Venus nu pe Terra, în fine, ideea că aproape nimeni nu merge pe jos aici, toate astea m-au lecuit deja de mersul la supermarket. Poate mai la iarnă când aici o să fie de fapt primăvară pentru că aici iarna cică e o glumă.

Deci, eu vreau magazin. Vreau să mă duc să iau doar o bucată de pâine și un kilogram de cartofi. Atât.